Bobiță este cățelușul mamei mele și de când ea a plecat spre ceruri, el au rămas la Cornești/Ungheni și a trebuit să alerg o dată la două-trei săptămâni să duc mâncare și bani unui vecin care l-a hrănit. Pe mămica lui, Ciupica, am sterilizat-o și am luat-o la Chișinău, i-am făcut băiță, am învățat-o că trebuie să treacă prin duș ca să-i spăl lăbuțele după ce venim toți trei de la plimbare (adică toți patru: eu, ea și cei doi căței ai mei Darius și Greta). Ea are 9 ani și, la vârsta asta, nu o mai pot dona, dar nici nu o mai pot lăsa din nou la Cornești. Plâng de mă desfac, de câte ori închid poarta ca să plec la Chișinău, iar Ciupica și Bobiță încremenesc pe prag și se uită, se uită luuung și trist la mine parcă întrebându-mă de ce-i pedepsesc așa…
Pe Bobiță nu-l mai pot lua în apartament, la cei deja trei căței ai mei, dar nu pot nici să-l las singur în ograda noastră de la Cornești, oarecum părăsită. El e un suflețel care nu cere mult, are trei ani — ceea ce e un avantaj, căci a depășit demult faza cu târâtul papucilor prin grădină, adoră să se joace și e harnic foc — nu trece niciun dușman prin curtea omului!
Scriu toate astea pentru că s-ar putea să fie aici cineva care tocmai caută un Bobiță și… iată, e pe cale să-l găsească!
Nu contează în ce localitate sunteți, dacă doriți să-l luați și să-l iubiți, vi-l aduc cu tot cu căsuță!